Mi-e scârbă de oameni

De fapt, nu ne mai numim oameni. Asta nu ar fi un compliment pentru noi. Ar fi deja o idealizare a stării în care ne aflăm acum. Pe scara ierarhică a sufletelor, noi suntem echivalentul unei plante carnivore. Sau chiar mai jos.

Ne mai putem numi oameni? Văd zilnic pe Facebook cazuri de animale abandonate. Puiuți abandonați la marginea drumului într-un ger năpraznic. Noi ne punem fundurile în mașină și parcăm în intrarea blocului să nu răcim. Pe ei îi lăsăm în câmp.

Torturăm cu un sadism incredibil. Pisici, câini, porci, ce ne pică pe mână. Ne place spectacolul grandios al durerii unor..suflete până la urmă.

Veți spune: bine, soro, dar sunt niște animale. Nu e lumea plină de ele?

Nu mai suntem oameni și punct. Mergem pe drumul nostru întunecat și refuzăm să vedem orice altceva în afară de noi și de interesele noastre. Călcăm pe cadavre sau facem altele noi. E fiecare pentru el. Ai frânt o inimă azi? Asta e! Ai mințit pentru niște bani? Asta e.

Mă uit la cei pe care îi întâlnesc zilnic și sunt dezrădăcinați. Au respins tot ce înseamnă tradiții și obiceiuri românești. Nu au o identitate. Se plâng de problemele noastre ca societate și îmi spun resemnați: Și ce o să rezolv cu asta? Ne acceptăm soarta plecând capul. Dacă eu fac un bine azi, cu ce voi schimba răul din lume? Cu nimic. E doar o picătură într-un ocean.

Și uite așa nu mai picură deloc. Pentru că eu nu pot schimba nimic. Sunt doar un om.

Nu, dragul meu, ești doar o mașină de făcut bani, un robot fără sentimente. În jurul tău e un război al valorilor după care tânjești atât de mult și tu mergi înainte.

Ai cum schimba totul. Nu vrei. Ăsta e adevărul. Nu vrei să fii o picătură și să conving și alte picături să își miște fundul. Dar dai like la poze cu pisici. Hai, sictir!

Obiectivele mele pe 2017

Să ajung la greutatea din tinerețe

Să am fundul de la 16 ani

Să fac sport mult

Să nu mai beau cola

Să îmi găsesc boyfriend

Să dansez mult

Să scriu pe blog

Să mă duc la înot

Să călătoresc

….

Cam așa sunau obiectivele mele în anii mai trecuți acum vreo 2-3 minute. Dar, fiind realistă, niciodată nu mai ajung la 52 de kg. Nici nu ar fi o greutate sănătoasă. Degeaba îmi fac abonamente la sală sau la școli de dans dacă nu am timp și știu că e doar entuziasmul de început. Degeaba mă disciplinez la un articol pe zi dacă nu reușesc să trec de zilele fără chef și să le transform în inspirație pentru scris.

Obiectivele mele pe 2017?

Să zâmbesc. Doamne, cât iubesc să zâmbesc! Să cânt pe stradă, să văd oamenii zâmbind în jurul meu.

Să glumesc. Jeeze, să spun cele mai proaste glume la care să izbucnesc în râs înainte de ultimul punct.

Să dansez. La cursuri sau nu, cinci minute de dans acasă sunt o adevărată minune pentru corp. Mă dezlănțui ca nebuna. Thank God că nu mă vede nimeni :))

Să fiu fericită. Sunt genul de om care se bucură din lucrurile mici și mă supăr din lucrurile mari. Și mă supăr greu. Nu mai vreau să fiu furioasă. Mă sperii și pe mine.

Să dau tot ce e mai bun din mine. Pentru că pot și am niște idei de mă uimesc și pe mine.

Să îmi amintesc că pot să economisesc. Sunt străină de acest concept.

Să fac mai multe pentru cățeii nimănui.

Să fiu cu cei dragi. Sunt puțini dar frumoși de tot.

Să am mai multă grijă de mine. Sport, masaj, spa. I fucking deserve it!

Să iubesc viața…

 

2016, să-ți stea în gât!

N-a trecut încă dar nici mult nu mai are până își dă obștescul sfârșit. Un an pe care sper să nu îl uit niciodată pentru că m-a învățat multe și m-a trecut în altă etapă a vieții mele.

Cum a fost 2016

Lung, scurt, bun, rău? Să fiu eu pisică  dacă pot să îi pun o etichetă. 2016 a fost un an greu, cu multe provocări sufletești, cu multe suișuri și coborâșuri dar și cu lecții învățate. Mă uit la cea din ianuarie 2016: ce planuri aveam! Ce lucruri mărețe trebuiau să se întâmple. Eram mai fericită decât am fost de muuuultă vreme și toate se așezau. Job, familie, relație, prieteni – toate erau aliniate pe drumul meu de succes. Și dacă aș fi câștigat la loto nu aș fi fost atât de fericită. Nu are sens să vă spun că lucrurile au luat o altă întorsătură.

Dar pe măsură ce am luptat mereu să aliniez lucrurile după cum vreau eu am învățat și câteva chestii.

Lecții învățate în 2016

  1. Sunt masochistă. Sufletește. Nu vă gândiți la altceva.. nu aș ști să vă dau un răspuns ferm :))
  2. Sunt puternică. Cu mult mai puternică decât media feminină din România.
  3. Îmi place să zâmbesc și văd partea bună în a suferi. Dacă doare, înseamnă că simt. Nu am înțepenit. Sufletul nu îmi este amorțit. Încă trag speranțe că sunt om.
  4. Am o super intuiție. Îmi vine să o pup, zău! În fiecare clipă instinctul meu mi-a spus cam în ce direcție se duce tornada. Am știut aproape de dinainte de toate dezastrele și că nu le pot evita. Dar am încercat. Îmi iubesc intuiția. M-aș mărita cu ea, dar cică e deja luată :))
  5. Să încerc să îi împac pe toți? O utopie, frate! Oricum sacrific ceva. Iau câte puțin din ce vrea fiecare, deci e clar că oricum nu vor fi deplin mulțumiți și sacrific maxim de la mine. Într-un final, iese rahatul praf! Tot pentru mine…
  6. Iubesc ceea ce fac și nu o să mă las de antreprenoriat în veci. O să ajung sus pentru că am idei bune și încăpățânare.
  7. Uneori prea multă încăpățânare. Și sunt prea dură cu cei din jur. Doar uneori când văd oameni buni și încerc să le trag un semnal de alarmă. Fiecare dintre noi are adevărul lui și propria sa viață. Percepem lucrurile diferit așa că modul meu de a fi nu e universal valabil și nici cel mai bun pentru toată lumea.

Dar îmi iubesc modul meu de a fi, ce sunt și viața mea și nu vreau să îi schimb pe cei din jur. Doar îi incorporez în viața mea pe oamenii de suflet.

lunea-zi-de-coșmar
Una dintre cele mai nașpa dimineți din 2016

Intuiția mea îmi spune că finalul de 2016 îmi rezervă niște surprize. Plăcute. În momentul ăsta sincer, i-aș spune pe un ton dulceag lui 2016: Go, fuck yourself!

Regrete, regrete, regrete

Eram într-o excursie faină acum ceva vreme și s-a lansat întrebarea (nu singură :)): Dacă mori acum, tu ce regrete ai? Sunt sigură că toți participanții muți la discuție au început cumva să mustească vreun răspuns pe undeva, răspuns care s-a oprit în gât pentru că ne e frică să ne confruntăm cu eșecurile noastre.

Nu am regrete

Da, sună ciudat. Ireal. Mă mint singură…dar nu e așa. Da, mi-ar părea rău că nu am călătorit mai mult, că nu am dansat mai mult, că nu am avut nicio aventură de o noapte (pe chestia asta chiar mă oftic), că am murit cu 59 de kg :)) Aș regreta doar parțial că nu am avut copil pentru că deja am simțit pe propria-mi piele aventura de a fi cumva mamă și de a face lucruri în familie. Am avut grijă de alții, am preluat responsabilitatea unei case, am avut job, am fost „faimoasă”, am fost iubită (deși nu meritam) și am iubit cu adevărat.

„Regretele” mele ar deriva din faptul că nu am avut mai mult timp să fac lucruri dar, în rest, sunt mulțumită cu alegerile făcute. Sunt conștientă de faptul că uneori am renunțat la mine pentru fericirea sau liniștea altora. Poate că îmi pare rău că, la rândul lor, ei nu s-au gândit la fericirea mea. Dar eu nu pot controla aceste lucruri. Eu am putut doar să reacționez … și să renunț la a mai da.

Aș fi putut să fiu mai harnică, mai eficientă, să fi avut un management financiar mai bun (de fapt, să fi avut un management financiar :))) dar dacă mor azi nu mă voi întoarce ca fantomă să bântui planeta asta pentru astfel de regrete. Mi-am luat fericirea din toate lucrurile mici din viața mea, am zâmbit cât am putut de mult și m-am bucurat de zâmbetele celorlalți.

Aș fi vrut

Aș fi vrut poate să pun mai mult accent pe fericirea mea în loc să încerc să împac pe toată lumea. M-am gândit mereu ca interesul meu să nu facă rău altora și am încercat, ca balanță, să fie bine. Când nu mi-a reușit, am atenuat răul și am făcut ca mine. Dar câtă luptă nu a însemnat asta!

Am trăit multe fără să îmi fi dat viața peste cap.. sau poate că mi-am și dat-o de câteva ori. Am riscat în domenii de care habar nu aveam, am rămas șomeră și am luat-o de la zero, mi-am complicat existența într-un mod tare frumos atunci când toți îmi spuneau că nu e bine.  Și, mai presus de toate, după toate șuturile în fund, aș fi vrut să nu îmi pierd zâmbetul. Îmi știu moaca tristă și depresivă. Și nu a învins. Nici nu o să învingă. Pentru că pot!

regrete

Dar eu nu mi-s întreagă și aud de regretele altora. Îi văd triști și resemnați. Urăsc cuvântul ăsta: resemnat. Dacă te-ai resemnat, de ce puii mei mai trăiești? Nu avem a doua viață. Riscă oleacă! Nu o să mori. Și eu ar trebui să risc mai mult… Nu lăsa ca obiectiv pe 2017. Începe de azi. Regrete? Încearcă să nu ai!

Am un regret care poate ține de mine.. o să încerc să îl anulez. Și aici încheiem acest episod :))

 

Poruncile visătoarei zâmbărețe pentru participanții la trafic

Nu trece zi de la Dumnezeu să nu mă întorc din trafic cu o sete nebună de a da peste un pieton sau de a zgâria o mașină. Mai jos veți vedea și de ce am astfel de porniri animalice.

Poruncile pietonului

  1. Traversează prin mijlocul drumului. Se știe clar că mașinile au frână, șoferii au creier și pot estima viteza cu care zbori tu ca o căprioară veselă pe câmpii.
  2. Traversează încet prin mijlocul drumului. Răzbună-te pe ultima fărâmă de bunătate existentă în șoferul care totuși îți cruță viața. Dacă tot traversezi neregulamentar, mergi ca pe trecerea de pietoni. În slow motion astfel încât fraierul să nu coboare nici măcar într-a doua ci să oprească.
  3. Dacă ești la o trecere de pietoni nesemaforizată, aruncă-te direct pe ea.
  4. Idem dar apoi mergi încet și vorbește și la telefon în timp ce traversezi.
  5. Noaptea când ai și geaca neagră pe tine că e frig, eu zic că e cea mai bună idee să treci prin mijlocul drumului. Ești buricul universului și te va vedea oricine de la distanță.
  6. Atunci când te miști printre mașinile parcate neregulamentar care te-au mutat pe stradă, eu zic să rămâi cu gândurile tale și să dai să traversezi în orice moment îți place. Fără să te uiți în stânga sau în dreapta. Sigur vei scăpa.

Poruncile boilor parcați

  1. Mă-ta și tac-tu nu au muncit o viață întreagă ca tu să mergi pe jos. Parchează fix unde ai nevoie.
  2. Parchează în curbă pentru că ești șmecher. Ceilalți o să devină șoferi mai buni. Trebuie să te ferească de zgârieturi și să învețe cum e cu asiguratul în condiții de vizibilitate proastă.
  3. Parchează pe trotuar fix în fața blocului. Eventual chiar, fix și exact în fața intrării în bloc. Să nu mai aibă fraierii pe unde să treacă.
  4. Parchează pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități. Oricum ești handicapat din multe puncte de vedere.

 

Acestea fiind spuse azi era să dau peste un pieton. Visătorul de la punctul șase. Noroc că mergeam extrem de încet, pentru că strada cu 2 benzi era de una și juma din cauza mașinilor parcate pe trotuar. Brusc, pietonul meu s-a trezit că traversează. Frână bruscă, zâmbete de la el că mai avea puțin și stătea cu poponeața pe capotă, înjurături pe silențios de la mine.

Dat fiind că am Casco mă tentează în fiecare zi când trec la limită de minim 10 boi parcați ca vacile: „abține-te, Petruța, hai că poți!..dar uite că nu am loc…ferește-l pe bou de ditamai zgârietura, fii bună și azi!” Dar va veni și ziua aia..înainte să o vopsesc iar când o să îmi fac de cap prin tot cartierul :))

Când îmi este greu…

 

Mă las să pic o vreme. Uneori lupta cu tristețea e ca aceea cu morile de vânt. Trebuie să o lași să își facă de cap. Să ajungă la un maxim, să cazi până când inima e atât de grea că nu îți mai vine să o ridici din mocirlă.

Mă gândesc la mine. Iau pauză 1-2 zile. Stau eu cu mine și îmi fac un program de șters mintea și sufletul. În patul meu mare nu intră grijile. Sunt ca Grace după scufundarea Titanicului. Patul meu e barca mea de salvare. Pauza asta îmi este bună atunci când îmi este greu. Sunt eu în universul meu.

Îmi amintesc că, de bine, de rău, am o familie imperfectă care nu mă lasă la greu.

Am prieteni puțini dar buni. Care mă ascultă și mă lasă în tristețea mea când le spun că nu au cu ce să mă ajute. Numai prezența lor este de ajuns pentru mine. Care sunt gata să mă protejeze dacă e cazul.

Când îmi este greu, îmi iau animalele în brațe. Aș vrea eu pe toate trei, dar nu stau porcușorii la îmbrățișări colective.

Îmi amintesc că am trecut prin ceva povești triste la viața mea și cumva am ieșit mereu învingătoare. Șifonată, ce-i drept, dar mereu învingătoare. Viața m-a învățat că nu îmi place să fiu lașă. Nu cad niciodată atât de mult încât să mă calce cineva în picioare.

Când îmi este greu, îmi amintesc că iubesc începuturile. De orice natură ar fi ele. De aceea, iubesc să fac curat și să mai arunc chestii inutile din casă. O fac lunar. Iubesc să reinstalez windowsul (deși am renunțat de mulți ani la această „dependență”). Un început nu înseamnă că șterg trecutul, ci că îmbunătățesc prezentul.

Când îmi este greu, cei din jurul meu se sperie puțintel pentru că zâmbetul meu e olecuță în stand-by. Dar el întotdeauna revine! Garantat!

Hai, spor să avem la trăit!

Ai viața pe care o meriți

E un film al cărui nume evident că nu mi-l amintesc dar în care actorul principal e viitorul meu soț. Numai că el nu știe :)) Anyways, el  – un prostituat, îi spune ei – clienta naivă care încă mai crede în dragoste și vrea să îl facă gelos pe fostul: ai viața sentimentală pe care ți-o dorești. Eu am extins ce a spus frumosul meu brunet.

 

Sunt trist, singur și deprimat

Sper că le-am cuprins pe toate. Acele stări minunate care ne trimit într-un cazan emoțional cu smoală. Mamă, ce poetesă sunt! Stările alea de rahat care se adâncesc și de care nu pari să mai scapi. Da, gogule, îmi pare rău să ți-o spun: ți-ai făcut-o cu mâna ta. Nu vreau să aud că te-a părăsit iubirea, că la servici nu ești apreciat, că nu ești fericit, că viața e de cacao. Tu ești de vină! Tu, tu și numai tu. Ești suma alegerilor tale. Tulai, azi m-a lovit inteligența emoțională!

Nu vreau să aud scuze. Nu vreau să te aud că dai vina pe altcineva. De fiecare dată, tu ești de vină. Eu sunt de vină pentru viața mea. Ai 35 de ani și ești singură, nu ai nici copii. Bravo, tu ai ales asta. Nu ai vrut relația de compromis sau ai vrut carieră și acum ovulele tale își dau duhul. Nu sări de fund în sus, am 32 și ale mele se revoltă :)) Porcul, nesimțitul și idiotul nu te-a apreciat? Stai, bre, nu ai văzut că are toate aceste caracteristici când l-ai luat? Tu l-ai vrut așa și tu l-ai iubit. Ghici ce! El nu e porc, nici nesimțit, nici idiot. Tu ți-ai construit relația. Poate ai sperat că se schimbă, poate tu ai vrut să fii cea care să îl modeleze. Tu ți-ai pierdut mințile.. nu el. Asta e! O meriți!

Asumă-ți nefericirea!

Văd prea mulți oameni nemulțumiți în jurul meu. Și toți își găsesc scuze. Că le trebuie jobul cu bani, că sunt de prea mulți ani cu persoana aia și unde mai găsesc ei pe altcineva, că părinții i-au forțat să dea la ASE în loc de medicină.. că ei au trebuit să facă ceva. Nu, dragul meu: nu trebuie să faci nimic. E alegerea ta să îți pese de ce spune X sau Y și să te dai după cum spune lumea că e bine să le faci. Tu ai sfeclit-o. Poate ai avut ocazia să faci ceva pentru fericirea ta dar ai ezitat. Poate ai amânat. Poate nu ai apreciat ce ai avut și ai zis că o să mai găsești. Poate ți-a fost frică. Poate…dar sigur tu ești de vină pentru nefericirea ta. Nu da vina pe altcineva. Ești suma alegerilor tale, deci asta meriți.

 

Gândindu-mă eu metaforico-filozofico-nostalgico-melancolic la mine cu siguranță merit o viață cu mai multe zâmbete. Nu le am acum..ghici a cui e vina? Mă bântuie melodia asta de vreo 2 săptămâni. Mă mai văd oamenii că bolborosesc ceva pe stradă – eu fredonez :))

Trăiesc în ciuda tuturor obstacolelor. Fuck it! Dapăi la luptă cu noi!

Fericirea e în mâinile mele

Culmea nu, că pare atât de simplu. Eu vreau să fiu fericită, hai să fac asta să se întâmple! Practic, nu e atât de simplu pentru că fericirea e o ecuație cu multe variabile, dar eu sunt responsabilă de cum o rezolv: fericirea e într-adevăr în mâinile mele.

Balanțele depind de alții

Sunt tone de articole pe net despre fiecare zodie. Nu am nevoie să îmi spună alții cum sunt eu, știu prea bine. Într-unul am găsit o chestie pe care celelalte o rataseră. Balanțelor le place ca cei din jurul lor să fie fericiți.

Am dus cumva asta la rang de artă. Atunci când cei din jurul meu sunt mulțumiți, încep eu să mă relaxez. Atunci îmi dau voie să mă gândesc la mine. Când fac ceva, mă gândesc la consecințele pe care faptele mele le vor avea asupra celorlalți. Și iau o decizie în consecință. Unii ar spune că gândesc prea mult, alții că sunt prea responsabilă. Poate de aceea simt nevoia să compensez cu spontaneitate în restul vieții mele. Nu regret deciziile luate până acum și nici faptul că mă hrănesc din fericirea celor din jur. Dar cu fericirea mea ce fac?

Ne plângem prea mult că suntem nefericiți

Și rămânem la stadiul de a ne plânge. Nimic nu merge bine. Unde ne duce viața asta? În ce direcție să o luăm? Mai bine mai bate pasul pe loc puțin până când rămânem permanent letargici în această rutină confortabilă. Fericirea înseamnă deciziii. Sacrificii. Uneori să ne rupem de oameni, locuri, joburi, obiceiuri. Degeaba știi de ce nu ești fericit, dacă nu pui umărul la treabă să faci ceva în privința asta.

Postarea asta pe blog este poate o palmă de trezire pentru mine și sper că și pentru tine, dragul meu cititor. Hai să nu ne mai plângem că nu suntem fericiți și să facem ceva pentru asta.

Te cred că nu e simplu. Fericirea mea depinde de a altora. Iubesc să îi văd zâmbind, mulțumiți, liniștiți și iubiți. Dar asta nu e tot. Eu vreau să fiu fericită și, dacă nu e de ajuns cât „fur” de la ceilalți, e clar că trebuie să mai fac fericire și cu mânuțele mele două.

Dragul meu, azi te invit la un zâmbet și o fericire de luni! Pentru că putem!

Povești de dragoste cu pantofi sport

60! Frate, deci nu-mi vine să cred….a zis marele Rozaliu.

Ce 60? Ai luat-o razna? aproape că au urlat Fotbaliștii.

Nu ai văzut-o de dimineață? S-a cântărit!

Mă, tu ești nebun? Cum adică 60! Nu e posibil așa ceva, nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!

Stai, băi nene, tu ce te plângi? Tu pleci cu ea la fotbal și cu bicla. Ai viață ușoară.

Pe mine m-a luat ca să mă poată murdări. Cică îi trebuiau niște adidași de damă practici, comozi dar frumoși pe picior.

Păi și ce nu ești? Oi fi tu o pereche neagră, dar ești simpatică foc. De aia te-o fi lăsat și acasă de atâtea ori.

Da, e cam certată cu sportul fata asta. Îi place cu bicla, de câteva ori era să îmi prindă șireturile în pedale. Ptiu, o dată a și făcut-o, s-a dezechilibrat, șiretul s-a răsucit și a căzut cu bicla pe o parte. Ce aș mai fi râs dacă nu m-ar fi tras de ..mustăți.

Păi și pe la fotbal nu prea te-a dus?

Ba da, dar numai prin Tineretului. Am văzut parcul ăla de atâtea ori…ce-i drept, îmi place că uneori se oprea pe marginea lacului și se gândea la..oricum, era cam tristă atunci. Dar lacul tare frumos. Mi-e dor să îl văd acum toamna. Nu prea a mai ieșit din casă.

Tu îți dai seama ce viață grea o să am eu? 60 de kilograme care se vor apăsa pe frumusețea pe roz!

Da măi, Rozilă – Pufilă, dar măcar tu ieși din casă!

Da, mă ia peste tot. La piață, la mall, la poștă. Fata asta nu a auzit de pantofi cu toc! Vrea  numai încălțăminte sport.

Dacă suntem confortabili și simpatici…

Ai și  tu dreptate, Negrilă, dar îmi epuizează frumusețea! Și acum voi simți presiunea a 60 de kilograme. Și m-am plictisit de aceeași pantaloni sport. La muncă, la cumpărături, peste tot. Numai ei. A ieșit ieri la film – aceeași ținută confortabilă. Sunt o pereche prea frumoasă ca să fiu asortată la aceeași ținută.

Și ce film ai văzut?

Dar ce am văzut ceva? M-a ținut în întuneric tot timpul. Ce orori am văzut la viața mea! Aseară floricele pe jos și zilnic mă plimbă prin parc. Incredibil câți oameni nu fac curat după cățeii lor. Noroc că mă ferește mereu.

Shhhh… ia uite-o că face cumpărături online.

Da, am auzit că vrea și ea niște Converși.

converse
Albă ca Zăpada

Uuuuuu, daaaaaaa, ne vin niște frățiori în vizită. Și  ce știi despre ei?

Sunt alb imaculat și tare drăguți. O să ne placă de ei! Ni se asortează la fix!

Păi…și pe unde o să îi poarte? Eu sunt pentru „sport”, tu ești pentru restul..ei?

Să sperăm că o să mă ajute pe mine. Nu e ușor să duci 60 de kg în fiecare zi.

Hai măi că nu e mult 60.

Nu e..dar 60 era maximul, era semnalul de alarmă. E un punct pe care l-a atins acum 5 ani pentru câteva zile. În rest, pragul maxim era de 60 de kg. Aoleo, dacă trece de asta?

Pușchea pe limbă! Ai înnebunit?

Eu? Nu. Eu sunt roz și sufăr. Oare de ce s-o fi îngrășat?

Dacă mă lasă pe mine, Simpatica Pereche Negrilă la păstrare, așa se întâmplă. Biclă nu, alergat nu, bazin nu. Era inevitabil!

Să nu spui nimănui dar eu am auzit că sunt probleme de corazon.

Adică? Voi ăstia rozalii sunteți tare romantici..totul e de inimioară.

Păi era cam tristă și nemulțumită și s-a îngropat în muncă. A început să mânânce cu pâine!

Holy mother of șireturi! Păi să îl lase, în tălpile mele!

Ușor de zis, greu de făcut. Au mers cam mult pe bicicletă.

Da, și mai știi ce încălțăminte sport de bărbați avea?

Daaaaaaa… mă topesc și acum gândindu-mă la adidașii ăia.

Grea e dragostea asta!

Taci măi! E grea viața noastră, a pantofilor ei sport!

Gata băieți cu gluma! Sunteți voi torturați dar prea dați din casă în articolul ăsta. E doar o poveste, da, pentru Superblog. Am terminat cu voi că acum vă leg șireturile pe dos :))