Stare de luni

Lunea e junglă. Lunea dormim și suntem fără chef. Dormim pe noi, nu acasă în patul confortabil. Eu am început lunea incredibil de devreme. Am pus ceasul să sune la 5.30, la 5.45 m-am trezit. Nici eu nu știu cum mi-a ieșit dar să nu mă deochi.

După un drum la Worldclass în Mega Mall să îmi semnez contractul și o vizită cu palpitații la Administrația Financiară, m-am întors topită spre casă. Lunea e trăită altfel când deschizi ochii și te uiți puțin în jur.

Bătaia din tramvai

La Dristor oprește tramvaiul. După o călătorie răcoroasă, civilizată și cu loc asigurat în metrou, hurdughia veche, antică și de demult, plină ochi cu oameni, nu prea mă tenta. Jumate au coborât spre bucuria mea. Odată cu ei, și o tanti la vreo 28-35 de ani ”Doamnă nu mă mai împingeți că acum vă dau o geantă peste cap.” Toată lumea a zâmbit, nimeni nu a luat bătaie.

Copilărie, unde ești?

Întrucât muncisem prea mult, la prânz m-am decis că merge la fix o plimbare după ploaie. Deh, privilegiul celui care lucrează de acasa 🙂 Mi-am luat Distrugătoarea Pufoasă și am plecat în părculeț. Unul din partenerii ei de joacă era deja acolo. În acest timp, vreo 4 copii și o bandă (ca de casetă, pentru cei care au prins vremea :)) înfășurau copacii. Ei făceau un stadion:) Naivitatea celor mici, capacitatea lor de a visa la orice, lucruri care lipsesc adulților – cam astea mi-au fost gândurile.

După ce s-au zbenguit puțintel, au călcat pe coadă și câțiva adulți care voiau să treacă pe alee dar trebuiau să ridice obstacolele din drum. ”Trebuie să le strângeți. Eu pe unde trec? Acum vin să vă tai banda!” La fel de plictisitori și morocănoși au rămas adulții. Îmi amintesc cu drag de prostiile pe care le făceam când eram mică.

Pornesc la plimbare în jurul parcului. 20 de metri mai încolo, doi băieți, unul de vreo 5, celălalt de vreo 11, aceiași care se jucau cu fetele de-a stadionul, culegeau chiștoace de pe jos și fumau. Nu, nu erau țigani – plini de prejudecăți mai suntem! Erau copii îngrijiți, ieșiți afară la joacă. Și fumau. Pe vremea mea… off, ironice cuvinte.. pe vremea mea testările de genul ăsta se făceau după 12 ani, cu țigările furate de la părinți.

Un suflet vesel

Unul din cei mai veseli și simpatici câini este al nimănui. A fost al cuiva până recent, un… om care a decis că e mai bine să îl alunge. Încă e curat, încă e optimist. E un câine pe care l-am descoperit în plimbările cu Distrugătoarea Pufoasă acum câteva zile. Inițial am crezut că l-a pierdut stăpânul și după ce s-a alergat cu pufoasa mea, l-am dus în zona unde îl găsisem. Dar e marți și el tot aici este. Am aflat de la ceilalți proprietari de câini că stă numai pe aici.

Azi a venit să se joace. A lătrat prietenos la câinii aflați în țarc. Câinele acesta îmi fură câte o bucată de suflet de fiecare dată când îl văd. E atât de bun și de vesel. Și a fost abandonat. Îmi vine să îmi dau pumni în cap că nu am încă  o casă a mea unde l-aș fi ținut până i-ar fi găsit o familie. Ce ar zice proprietarul meu dacă s-ar trezi cu încă un câine? Și unde m-aș putea muta eu cu 2 pisici și 2 câini….? Doamne, de ce e atâta suferință în lume și de ce oamenii au uitat să fie oameni?

Tu ce stare de luni ai?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *