Mi-am eutanasiat motanul

Mă pregăteam să scriu postarea asta de dinainte să se întâmple. Am găsit pe net numeroase povești ale celor care au trebuit să își eutanasieze animăluțele din motive obiective. Poveștile sunt doar rânduri pline de durere și nu prea m-au ajutat cu mare lucru. De fapt, nimic nu te poate pregăti.

Povestea lui Tomată

Tomată al meu a împlinit 16 ani pe 13 iulie. Pe 13 iulie la ora 16.00, Tomată a murit. Nu pentru că ar fi vrut el. Ci pentru că așa era cel mai bine. Tomată avea insuficiență renală cronică de peste un an (depistată undeva prin mai 2015). La finalul lui iunie am descoperit la ecografie că are cancer. O tumoră la stomac, câteva pe intestin. Când mi s-a spus limfom prima dată, am zis că nu se poate. Sigur e altceva. Sigur îl mai ține. Sigur nu durează doar 3 săptămâni până moare.

Cancerul a evoluat rapid. Tomată și-a pierdut pofta de mâncare din cauza tumorii la stomac. A început să slăbească din ce în ce mai mult. De la 3,700 – greutatea lui „sănătoasă”, a scăzut câte 100 de grame pe săptămână și chiar mai mult: 3,500, 3,400, stabilitate, 3,200, 3,100, 2,900 și ultima dată 2,725. Sigur avea mai puțin când a murit.

Ultimele 13 zile Tomată nu a mai mâncat. Trăia cu dializă și apă. Tumora s-a extins foarte rapid, ocupându-i tot stomacul. Îl duceam la dializă și medicamente o zi da, o zi nu. În weekend am făcut pauză.

După ultimul weekend de pauză, Tomată nu mai bea nici apă. Luni, 11 iulie. Stabilisem cu doctorița să discutăm realist, chiar dacă de fiecare dată mi se punea un nod în gât și nu reușeam să îmi stăpânesc lacrimile. Luni a sunat ceasul: soluția cea mai umană pentru el acum este eutanasierea.

Așa că ne-am sfătuit acasă și am stabilit să îl eutanasiem a doua zi. Dar Tomată ne-a dat planurile peste cap: a început să bea apă și să se plimbe pe afară, să socializeze. „Cât mai e nevoie..dacă se bucură de ceva, tot e bine..” – îmi scria doctorița când am întrebat-o dacă mai pot amâna. Dar seara lui Tom îi era rău. Așa că pe 13 iulie la 3, cădem de acord să mă duc cu el.

Pe 13 Tomată încă e vioi, se plimbă prin casă, bea apă. Dar ajung cu el la vet: „e rău, e foarte rău, cu fiecare oră”. Cancerul îi distrusese și ficatul, avea deja icter. Dau telefon să iau aprobare de la mama. Și Tomată nu mai e.

L-am eutanasiat pe Tomată

Din nefericire pentru mine, eu am asistat la tot procesul. Nu am putut să îl las singur. Cu lacrimi în ochi, i-am dat ok-ul doctoriței și mi-a explicat ce va urma. Treptat, sala în care stăteam cu Tomată s-a eliberat. Asistentele, celălalt doctor, toți au venit și și-au luat la revedere. L-au mângâiat în timp ce eram eu lângă el, stăpânindu-mi lacrimile. Mă gândeam când va veni injecția care îl va adormi. Și a venit. Repede. Mai aveam puțin timp cu el. Nu am putut decât să îl alint, să îl pup și să îi spun că îl iubesc și că îi mulțumesc.  Am mai stat cu el ceva vreme.. mi s-a părut o veșnicie. A fost greu pentru că a început să se sufoce și vreun minut am zis că face stop respirator. Dar a adormit cu ochii deschiși și boticul la fel, cu limbuța scoasă afară. Pentru astea nu te pregătește nimeni.

I s-a pus o branulă și m-au mai lăsat cu el. Timpul a trecut încet dar m-am „bucurat” de ultimele clipe cu el. A venit și injecția în branulă. Doar jumate și am mai avut timp cu el. L-am mai pupat. „Gata?” Și am zis da. S-a dus și ultima jumătate. Ultimii pupici. Și de atunci am așteptat. Stăteam cu el inertă așteptând. La un moment dat, mi-am dat seama că nu îl mai văd respirând. Dar inimioara i-a mai bătut. Nu mă întreba cât a trecut. Știu că doctorița mi-a spus când a murit. Și asta a fost.

Eutanasierea, un rău necesar

Rațional, logic și uman – eutanasierea era obligatorie. Lui Tomată îi era incredibil de rău și în câteva zile ar fi murit acasă. Iar după 16 ani de fericire, nu merita atâta suferință. Sufletește îți spun că ieși dezastru de acolo. Tom a fost conștient până la injecția de somn. El a vrut să trăiască. Cu afte în gură și pe gât până la stomac, s-a forțat să bea apă. Nemâncat de 13 zile, el se plimba prin casă, voia să socializeze, se ducea și făcea pipi la locul lui deși era numai oase.

După o astfel de experiență, nu mai ești om. Poate că e pierderea prea recentă. Dar gândiți-vă că am stat cu tatăl meu ultimele lui 24 de ore și i-am ținut lumânarea. Și îți spun clar: pregătește-te cât poți și fii tare. Pentru că doare mai tare decât orice.

Ai putere de viață și de moarte asupra unui animal. Nu îl poți întreba dacă vrea să se chinuie de dragul tău încă câteva zile. Vei alege soluția umană pentru el. Vei rupe încă o bucățică din sufletul tău. Te vor bântui ultimele clipe cu el, te vei gândi dacă i-ai arătat destul că îl iubești, dacă te-ai purtat frumos cu el, dacă…te va seca încet și în fiecare zi și singurul gând care îți alină durerea este că animăluțul tău nu mai suferă. Atât.

În rest, nu doresc nimănui să ajungă în situația în care să își eutanasieze animăluțul care vrea atât de mult să trăiască. Da, aș fi vrut să moară acasă liniștit fără chinuri, atunci când l-ar fi luat Dumnezeu. Dar nu am avut luxul ăsta.

Nu e obligatoriu să stai când îl eutanasiază. Iar cei de la cabinet au o soluție în cazul în care nu vrei să îl duci la un cimitir de animăluțe.

 

 

8 thoughts on “Mi-am eutanasiat motanul

  1. Sigur că, dacă nu ai parte de o companie de-asta blănoasă și pufoasă, nu poți înțelege oamenii care au și care ajung în acest moment. Dacă fiecare om ar avea o astfel de relație cum ai avut-o tu cu Tom, poate că lumea ar fi mai puțin nebună! Dar știm deja, nu e așa… Jora(pisică-mea) se uită în acest moment la mine și nu înțelege de ce plâng. Și ea are 10 ani… Și numai gândul că într-o zi… Drum bun, Tomată!

    • Petruța says:

      Îmi pare rău dacă a stârnit astfel de sentimente dar du-o la veterinar.. E bine să lupți din timp dacă e ceva și să repari repede dacă nu e nimic serios 🙂 Țin pumnii.

  2. otilia voicu says:

    Acum o saptamana l-am pierdut pe Oscar motanul meu elegant,aristocrat ,.nobil sau cum vreti voi.L-am avut mai mult de 18 ani langa noi.Martor si prieten al bucuriilor noastre,al suferintelor noastre, a tot ceea ce inseamna viata unei familii(cu trei generatii).A murit in bratele mele ,la veterinar ,cu labutele in jurul gatului meu in a patra incercare de ai prelungi viata. Am avut senzatia ca mi a cerut sa l las sa plece.Ultima vara a fost foarte grea pentru el si pentru mine,a luptat ,am luptat pentru viata lui si linistea mea dar n-a fost sa fie.Avem toti un mare gol in suflet.

    • petruta says:

      Îmi pare tare rău pentru pierderea suferită.. vă înțeleg atât de bine. Nimic nu o să șteargă amintirile cu blănosul Oscar. Vă țin pumnii să se aștearnă puțină liniște peste sufletul vostru. Nu am să uit în veci ultimele clipe cu Tomată al meu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *