Iartă-mă, dar sunt proastă

Vine un moment în viața fiecăreia când e cazul să recunoască: suntem proaste. Nu tot timpul, ci atunci când ne pierdem capul, când inima o ia înaintea oricărei rațiuni de a ne păstra mândria, când ne îndrăgostim, când găsim un el care să merite.

E parte din codul genetic al femeilor

O relație înseamnă compromisuri. Așa spun toți. Oricât aș înghiți în sec, da, o relație înseamnă să te mai adaptezi și la ce îi place lui sau ei. Nu poți să fii Tarzan în junglă că altfel rămâi tu cu maimuțicile în copac. Nu poți să fii marea femeie independentă că altfel o să îți cari singură sacoșele de la piață și la 100 de ani. Ne adaptăm unul în funcție de celălalt și împreună devenim o echipă. Compromisurile acestea mici se fac de ambele părți, cu condiția să nu ne pierdem identitatea și acel ceva care ne-a făcut speciali la început. Atunci când devii cârpă de șters pe jos și te dai numai după celălalt, ai o rețetă clasică pentru dezastru.

E parte din noi, femeile, să ne sacrificăm. Ne-o cere, nu ne-o cere cineva, noi o facem. Atenție, vorbesc de femei nu sugătoarele de portofele. Ne lăsăm pe noi când suntem bolnave, facem noi mâncarea deși suntem obosite și lista poate continua. Iar atunci când dragostea e mare, puterea noastră de sacrificiu e și mai mare. Nu, sacrificiul nu înseamnă prostie, decât atunci când e în exces.

Da, sunt o proastă

Am fost cea care a încurajat mereu diferite reprezentante ale sexului slab să își vadă bârna din suflet. „Gogule, faci prea mult, mai oprește-te..nu vezi cum se poartă cu tine?” Am deschis minți și ochi, am convins fetele de ceea ce era evident. Daps, I did them all. Inclusiv în ceea ce mă privește.

Dar nu poți fi rațional într-o relație. Îi iei tot farmecul. La ce pisicii mei să te îndrăgostești dacă nu îți pierzi puțin capul? Cum să nu te îmbeți oleacă cu sentimentul ăla că lumea e a ta și orice ar veni, ție nu îți pasă, ești îndrăgostit și nu ai nevoie de altceva?

Sunt masochistă cu propriul meu suflet. Am fost, sunt și voi rămâne o proastă. Nu o spun cu mândrie. O scriu pentru că îmi asum chestia asta. Întotdeauna înainte de a face o tâmpenie mi-am dat seama că eu mai trec de o barieră. Mai las ceva de la mine. Mai fac o încercare. Încă mai trag. Am știut că, obiectiv privind lucrurile, sunt o proastă. Și am făcut-o, pentru că eram pregătită pentru orice consecință. Inclusiv aceea de a îmi frânge sufletul în mii de bucățele.

Nu regret nimic și încă mai am multe de dat. Dar e bine și cu frână din când în când.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *