Ieri a auzit mama la stiri, eu am dat google si vad ca stirea e din ianuarie: nu se mai fac inmormantari in cimitirele private. WTF? Pai si de atunci si pana acum, in afara de cateva stiri rasfirate nu s-a mai facut nimic?!?! Noroc ca (sa ma ierte domnul respectiv), i-a murit mama unui proprietar de cimitir privat. Si ghiciti ce? Nu avea cum sa o inmormanteze chiar la el acolo, in ograda! Pentru ca nu se poate!
Inainte sa imi vars naduful, tin sa mentionez ca sunt genul de persoana care stramba din nas in momentul in care ii aud pe ceilalti ca nu cred in vreo divinitate din cauza preotilor sau ca nu se duc la biserica tot din cauza lor. Eu ma duc si nu tin cont de asta, in plus sunt norocoasa ca am nimerit preoti buni, dar despre asta intr-o alta postare. Din nefericire, am ceva cu Biserica in calitatea sa de institutie iar asta, dragii mei, este cu totul alta poveste. Colac peste pupaza, sau ca sa fim in ton, bomboana de pe coliva, este ca am avut o inmormantare acum 2 ani si aveam eu ceva pe suflet. Asa ca urmeaza vreo 3 postari pe tema asta, intercalate cu altele mai vesele.
Deci, revenim acum 2 ani cand tata a murit de cancer. Bafta mea (scuzati-mi tonul realist dar asa m-am invatat in astfel de situatii nefericite), a fost ca avea loc de veci. In Bacau unde era el exista un fel de Bellu (Cimitirul Central – de fite) si unul mai marginas – Sarata. Pe astea le stiu eu. Ei bine, pe ultima suta de metri au fost necesare toate cele – rugaciune, impartasanie. Ia Popa de unde nu-i seara la 6.. cand eu eram din Bucuresti! In plus, e musai sa chemi preotul de parohie. Gasit numar rapid, sunat, preotul venit, facut ce era de facut. La final, hop cu banii! Ca nu scapi nici aici. Ca sa nu fiu rea, a fost destul de fair. Am dat 100 de RON, contributia tatalui meu in calitate de enorias al bisericii respective. Da, pentru ca trebuie sa platesti o contributie anuala, ca un fel de cotizatie! Eu in Bucuresti nu dau. De fapt, eu in Bucuresti nici nu ma duc la biserica mea de parohie.
Moare tata. Happy, happy, joy, joy, planul era deja facut, voiam sa mergem la preotul care a inmormantat-o pe bunica (un super preot). Dar sunam si aflam ca nu se poate. De ce? Pentru ca noi voiam sa il depunem la capela la cimitir, ca sa fie simplu de acolo la groapa. In aceasta situatie, era musai ca preotul de cimitir sa il ingroape. Singura solutie, sa il ducem mai intai la capela la biserica, dupa aia in ziua inmormantarii sa ne plimbam cu cortegiul funerar prin Bacau. Pe 40 de grade, credeti-ma nu e nicio aventura. In plus, alti bani pentru plimbatul mortului pe strazile minunate….Asa ca am ajuns la preotul de cimitir, luam numar de la capela, sunam, ne ajuta. Oricum nu avea cum sa ne refuze:))
Aducem mortul (pardon, pe tata), depunem la capela, citim rugaciuni in fiecare seara, intreb discret de bani, ni se spune ca discutam la final. Ziua inmormantarii, slujba frumoasa, fuguta la groapa. La groapa (eu mai fusesem la bunica la inmormantare, atata experienta aveam), preotul smafi-smafi, Doamne miluieste, stropi-stropi cu ceva vin peste mort (care cumva in 2 secundele a ajuns frumos in cutiuta in pamant), Dumnezeu sa-l hodineasca, paf si popa a plecat! Eu confuza (in primul rand de aruncarea prea rapida in cele vesnice ale viermisorilor, lumea care dadea bir cu fugitii, sacose cu pachete imprastiate peste tot, coliva de impartit si o caldura mare, plus sandalutele negre care imi cadeau din picioare) dau sa fug dupa popa. Ne lasa toti singuri, lasam groparii cu spaga cu tot ca sa iasa mormantul bine, ajungem in capela. Popa era la a doua inmormantare.
Ne face semn sa venim in fata, stam in strana langa dascal. Stam vreo 10 minute, eu si fratele meu, ametiti de neuroni, eu cu mana in geanta aproape cu ultimii banuti pe care ii aveam. Intr-o pauza de Doamne miluieste mai mare a dascalului, popa fuge sprinten de la locul lui, vine la noi si incepem.
“Parinte, nu vrem sa va retinem, doar sa ne achitam de datorii.
Dati cat puteti. (urasc exprimarea asta, zi in piscoteii mei cat vrei, ca doar tu prestezi, fie ca esti instalator sau preot).
Parinte, spuneti-ne cat e ca stiti mai bine.”
Nu a mai urmat nicio fastaceala, ci un calcul facut la rece: 350 el, 150 dascalul. Plus depusul la capela -150 din care pentru 100 am primit chiar si chitanta. Aveam banii, dar cred ca i-am dat dascalului mai palida decat am fost cand l-au bagat pe tata in sicriu. In conditiile in care mama ii spusese preotului ca eu si fratele meu il inmormantam pe tata, singurei, fara ajutor, cu banii stransi de noi. Dar asta a contat mai putin.
Voi reveni ca abia m-am incalzit
Deci mai du-te la biserica si roaga-te sa nu mori… deci tot tre sa treci pe la biserica
:)) Toate drumurile duc la.. Roma:))
Ceea ce nu ia in calcul multa lume, sau nu stiu foarte multi din tara asta este ca preotii sunt salariati ai statului roman. Din taxele si impozitele pe care le platim noi catre statul roman, o bunicica parte se duce catre salariile preotilor de la toate cultele recunoscute oficial in Romania. Banii luati fara chitanta sunt din aceeasi categorie ca cei dati la infirmiere, asistente, medici, politisti, functionari, procurori, judecatori, etc. adica SPAGA 🙂