Câinele meu este rasa: mâncăcios de profesie, iubitor de carieră, prințesă din vârful patului, trag pârțuri și îmi miroase gura. Cam asta e rasa câinelui meu.

Ăla e maidanez

Pufica (cea cu care o să vă fac cunoștință mai bine într-o postare viitoare) este o combinație de ceva cu ceva. Niciun veterinar nu a depistat posibilele rase și, sincer să vă spun, nici nu m-a interesat vreodată. Voiam doar un câine de talie mică și m-am ales cu pufoșenia mea. Îmi plac diferitele persoane care își storcesc creierii inexistenți încercând să dezlușească misterul celor doi participanți la crearea Puficii.

Acum că ies și cu Maroo pe afară, văd diferite reacții. „Al dumneavoastră este? Credeam că e un maidanez de pe aici!” Păi da, maidanez e, cu urme sesizabile de brac, deci se vede ceva pedigree, spre deosebire de frigiderul meu pufos ambulant. Dar pentru că e mai mare și nu pare de rasă, imediat este catalogat ca ultima scursoare a societății canine.

Veștile proaste sunt că și pudelul cu moț în frunte, și labradorii și cățeii husky fac caca. Și miroase, și e scârbos. Caca de rasă este la fel ca un caca maidanez. Și maidanezii au suflet – deseori încercat de mari suferințe. Sufletul lor e fragil și sunt dornici de atâta iubire că ți-ar pune lumea lor la picioare numai pentru a îți simți mângâierea. Nu sunt mofturoși la mâncare (ba chiar fură un colț de pâine, hrana lor de nevoie) și te ascultă.

Acum să îmi scuzați îndrăzneala, dar mereu am preferat să am animale care nu sunt de rasă. Tatăl meu s-a născut la țară, mama la oraș. Dar tot din țărani mă trag. Și poate a fost unul din bunici ofițer în armata regală și unul un bețiv extrem de inteligent, dar eu nu am pedigree.

Voi, cei care vreți câine de rasă, pentru a-l pupa sub coadă. din ce familie vă trageți? Mâncați pește cu tacâmul special și trageți pârțuri cu miros de Cocolino, nu?