Vine și clipa când te întrebi când ai pierdut lupta cu kilogramele, când te-ai plafonat la job fără să îți dai seama, când a trecut timpul, când te-ai plictisit.

Când m-ai pierdut? Mă întrebi aproape uimit de parcă timpul stă în loc pentru tine.  Va fi târziu când tu o să te întrebi iar eu sunt deja departe acum.

M-ai pierdut

Cu siguranță.

După ce am epuizat toate resursele sufletești trăgând de speranța că va fi altfel.

Am luptat, m-am revoltat, am căzut, am sperat, am obosit, am mai tresărit, am obosit. M-am săturat. M-ai pierdut.

Când pentru alții și altele eu sunt altceva. Le aduc zâmbete, încredere, uneori chiar și inspirație de nebunie și toate se întorc înapoi sub forma unor cuvinte frumoase, momente în care simt că mi se atribuie un rol mai important decât mi-aș fi dorit în viețile lor. Iar tu pentru mine ești un munte de tăcere.

Când absolut oricine altcineva din viața mea știe mai mult despre ce fac eu decât tine.  Dacă zâmbesc și lupt, dacă trag tare, dacă sunt pe baricade mai mult decât oricine, dacă nu țip după ajutor, nu înseamnă că sunt bine.

M-ai pierdut ușor atunci când am simțit altă îmbrățișare. Și era altfel, era caldă. 

Când a început lupta între cel care iubește și cel care mizează mereu pe negocierea dusă la extrem. Nu ai nimerit fraierul potrivit pentru asta.

Când eu sunt eu și tu ești tu. Am încetat să gândesc și pentru bucățica de „noi”. Eu am încetat să mai fiu într-un doi nefuncțional și m-am lăsat îmbătată de fericirea singurătății. 

Când m-am obișnuit să nu știu ce faci. Când am obținut liniștea de a nu mă mai îngrijora.

Când uitându-mă peste amintiri frumoase m-am mirat.. uitasem de partea bună.

Când m-am văzut într-o poză. Eu zâmbeam dar ochii erau triști.

Nu se merită atâta tristețe.

M-ai pierdut când m-am reîndrăgostit de mine. Tu ce îmi aduci în plus?

Ne rămân munții cu zăpada lor și Transfărășanul.