Dacă ai dileme sau frustrări legate de prezența sau absența lui Dumnezeu, te rog păstrează-le pentru tine. Nu am de gând să ne luăm la trântă.

Se mai termină o zi. Mă duc la somn liniștită. Probleme sunt dar viața e frumos. Aseară o elevă „îmi reproșa”: „mă enervezi, tu tot timpul ești veselă”. Culmea e că aseară eram și obosită și cu nervi și cu casa în sus. Dar toate se pot rezolva. Am făcut o recapitulare a lumii și m-am dus la somn tristă. Oare cât mai putem?

Abandonăm

Ne abandonăm părinții bătrâni. Uităm de ei. Îi lăsăm cu o pensie amărâtă. Singuri, fără ajutor. Îi văd cerșind pe la Obor. Oameni apăsați de timp, păstrând o decență și un bun simț cum nu îmi mai este dat să văd la generația nouă. Țin capul puțin plecat de rușinea ce o simt. Îți pupă mâna cu recunoștință pentru 5 lei amărâți. Din ei își pot lua pâine și niște cartofi. A mai trecut o zi.

Ne abandonăm copiii. Îi lăsăm de izbeliște cu tablete, calculatoare și TV. Le luăm cadouri scumpe dar am uitat să îi iubim. Le oferim tot ce au nevoie din punct de vedere material. Dar nu îi luăm în brațe, nu îi pupăm. Tragem de ei pentru mândria noastră de părinți, îi creștem să fie niște inumani reci. Nu avem timp și pentru ei.

Abandonăm animale. Îi lăsăm speriați la marginea drumului. În spatele unei călătorii în afara orașului se află adevărul: o pădure mai la margine de sat, un popas la un drum. Iar ei rămân în urmă. Câini mici, mari, de rasă cei mai mulți – îi abandonați pe toți. Sunt bătrâni, bolnavi, tineri dar gălăgioși. Mai contează? Privesc ochii triști dar plini de speranță a unor ființe mult prea slabe pentru a lupta dar care își așteaptă stăpânul. Sigur se va întoarce după el… abandonăm pui în saci legați cu sfoară…las că sunt mici și nu vor simți atât de mult asfixierea.

Abandonăm speranța că lumea poate fi altfel. E mai simplu să renunțăm la ce e bun și să ne canalizăm pe lupta cu toate mijloacele. Pare varianta mai accesibilă.

Ne abandonăm pe noi. Vise, speranțe, trăiri, oameni. Pe toate le lăsăm în urmă pentru a urma șabloane: job la multinațională, familie aparent fericită, vacanța din fiecare an din Grecia, Turcia, Mamaia. Nu trebuie să îți placă ceea ce faci, nu există căsnicie fericită ca în filme, ancorează-te în realitate și uită de tine!

Doamne, tu mai poți?

Oare cum e să privești lumea asta de sus? În fiecare zi. Oare câte râuri de lacrimi curg? Și dacă nu este Dumnezeu, cum ar fi dacă te-ai opri preț de un minut să privești lumea?

Și dacă există Dumnezeu, de ce ne lasă așa? O întrebare absurdă la care mereu mă enervez. Noi distrugem, noi rănim, tot noi ne plângem. Dacă există Dumnezeu, de ce ne-ar scoate din rahatul ăsta? Noi nu o să învățăm nimic. Salvați așa peste noapte de divinitate. Vom reveni la felul nostru meschin, egoist și ignorant de a fi. Nu ne-am învățat lecția. Ne complacem în lumea pe care am construit-o. Ne plângem de ea. Vrem schimbare? Nu! Și atunci de ce să fim salvați, dacă nu putem singuri?

Dar Doamne, tu mai poți? Cât ne mai înduri?