Mi-am eutanasiat motanul. Part 2.

Mi-am eutanasiat motanul..sau pe acolo. Dacă ești prima dată aici, află că am mai trecut printr-o tură de insuficiență renală cronică terminată cu eutanasiere cu Tomată. Prima eutanasiere nu te mai lasă întreg la minte oricum și fiecare blănos pleacă cu o bucățică din sufletul tău. Dar mai mare e bucățica atunci când ați luptat împreună cu boala asta de tot rahatul.

Partea 2. Pișcoțel – un rinichi aproape praf

Pișcoțel este un motănel adoptat de la GIA (Group Initiative for Animals – un ONG din București) în 2014. Pișcoțel a fost, scuzați. Cald, primitor, iubitor. Da, necunoscătorii de pisici habar nu au de câtă dragoste sunt ele capabile. În 2022, deci acum un an și jumătate, am observat că începuse să slăbească. Și avea episoade de vomă din când în când. I-am recunoscut primele semne dar am sperat din tot sufletul meu că nu e. În august analizele au confirmat o insuficiență renală cronică. Am trecut prin verificări, ecografie. Avea și niște mici noduli pe tiroidă. Mă rugam să fie asta. Tiroida care i-a dat rinichii peste cap. Dar tiroida a stat cuminte până la final. Un rinichi deja era aproape praf.

Insuficiență renală cronică cu valori mici

Am pornit optimist cu valori acceptabile care păreau ușor de ținut sub control. El mânca, nu vomita, nu mai slăbise. Avea 5 kg când am început lupta cu boala asta. În septembrie 2022. O să revin cu un articol detaliat despre insuficiența renală și experiența mea. Se scrie și se vorbește mult prea puțin despre ea. Între timp, am descoperit că Pișcoțel era și cardiac – cardiomiopatie. Cu asta te naști – și mori până în maxim 6 ani sau îți dă tiroida peste cap inima. Dar Pișcoțel avea valorile normale pentru tiroida. A fost un pisic cu inimă mare. La propriu și la figurat. Cutoate analizele făcute și tratamentul știut, în ianuarie valorile au început să se ducă în sus.

Valori mari duse cu zâmbetul pe buze

Din ianuarie până la final, minimul pe care l-am văzut pe creatinină a fost de 4,6. Ureea mai jos de 80 și pun pic nu a fost. Realist, Pișcoțel a stat cu valori de peste 6 la creatinină și 90 la uree multe luni. Ca să fie clar, pragul maxim pentru creatinină e 1.6 și pentru uree 38. Am trecut prin runde de perfuzii cu o putere pe care mai rar o să o mai vedeți la oameni în zilele noastre. Stătea cuminte cu capul pe mâna mea, se relaxa. Ba chiar am poză de la Praxis Vetlife (cabinetul minunat cu oameni fabuloși) în care îl apucase și spălatul. Cu ea am început articolul. Din nefericire, înspre vară valorile nu mai coborau deloc pentru că el începuse să se streseze super tare la cabinet. Băgam în el hidratări pe o parte și inima sabota valorile. Am început hidratări acasă – îi făceam eu perfuzii subcutanate zilnic. Prima perfuzie a fost cu stat pe o parte și tors. Au continuat multe altele la mine în brațe, cu capul pe brațul meu.

Zen până la capăt

A tras tare cu mine, a mâncat, prea rare episoadele de vomitat. Am tras tare amândoi. În septembrie 2023 ajunsese la 3,3 kg. Treptat a început să refuze hidratările acasă. Am mai încercat cât s-a putut. Îmi promisesem că nu o să îl chinui. A fost ușor? Nope. Într-o zi de marți știu că am izbucnit într-o criză de plâns pentru că știam că nu va mai fi mult fără tratamentul de acasă. Dar nu puteam să îl forțez. Azi e miercuri, 18 octombrie. Acum o săptămână am observat că a început ușor cu stări de greață. Devenea ușor confuz și miorlăia. Îl chemam la mine și rămânea liniștit pe birou. Lucram cu orele cu el. Cum dispărea în bucătărie, cum miorlăia după mine. De vineri lucrurile s-au înrăutățit. Greață excesivă, slăbise mult. Cei de la Praxis erau în teambuilding. Sâmbătă de ziua mea a fost ultima zi în care a și mâncat. A și tors. Mă miram cum mai poate, eu știind că el clar nu era bine.

Sfârșitul luptei cu insuficiența renală

Luni l-am dus la Praxis. Analize să vedem valorile și pus la tratament perfuzabil. Știam că mai trag de el dar am vrut să fac o ultimă încercare. Nu eram pregătită să îmi iau la revedere atunci. Spre seară a făcut pipi pe el. Era mai moale. Știam că nu mai are sens. Știam că trebuie să îl las. L-am luat acasă și i-am cerut încă o zi împreună. Miercuri de dimineață voiam să îl duc. Atunci e doctorița minune, dna Anca Dobrică. Luni seară am dormit împreună. El în coșuleț, eu cu capul lângă el. Noaptea mi-a și pus o lăbuță pe mâna lui. Încăpățânat până la capăt – da, așa a fost, cobora și urca singur atunci când voia să își schimbe locul. Marți era mai rău. Abia se ținea pe picioare. Îmi explicase deja dna doctor ce se întâmplă cu toată ureea și știam că miercuri e prea târziu. Am mai apucat să îl țin pe piept de câteva ori și să vorbesc cu el. La 16.40 plecam înspre cabinet.

Mai miorlăia cu ultimele puteri. I-am explicat că e gata, nu mai face tratamente. De acum se va liniști. Cu ultimele puteri am anunțat-o pe doamna doctor că suntem pregătiți să ne luăm la revedere. De vreo 2 ori îmi spusesem că nu am putere să fac asta încă o dată. Dar știindu-l cât de mândru și puternic a trecut prin boală, nu îl puteam lăsa să sufere. M-am adunat. Am mers în cabinet și am mai stat acolo. Mereu ai timp înainte să petreci cu el. L-am ținut la piept și i-am zis ce aveam de zis. Că îl iubesc și îi mulțumesc pentru tot. Că nu insuficiența renală a învins, ci el. Că a fost tare tot drumul și a dus-o cu mustățile ferme. A început să respire mai greu. I-am zis că poate să se ducă liniștit în timp ce îl mângâiam pe cap și îl țineam ca pe un bebeluș. A respirat mai rar. Am continuat să vorbesc cu el și să stau liniștită cu el. Ultimele respirații au fost adânci și rare. Pișcoțel s-a oprit din luptă în brațele mele. Doctorița a venit, mi-a confirmat că se ducea singur. I-a luat pulsul. Inima încă îi bătea super încet, imperceptibil pentru mine. I-a făcut ea ultima bucățică de injecție ca să nu dureze mult până când inima urma să se oprească singură. L-am privit în pupilele dilatate, l-am ținut de lăbuță și i-am mulțumit. Pentru că am ajuns cu el să îl eutanasiez dar a luat el decizia momentului când să se ducă. Nu m-a lăsat să număr clipele între prima injecție și cea care îi oprește inima. A murit liniștit, respirând din ce în ce mai greu în brațele mele. Am văzut fix momentul în care s-a dus. Pentru o clipă, privirea i s-a încețoșat. Și Pișcoțel a trecut pragul în raiul animalelor. Care trebuie să existe pentru că ele cu siguranță au mai mult suflet decât mulți oameni.

Eutanasierea, renunțarea la egoism

A rămas un gol mare în lipsa lui. Dar și liniște. Liniște pentru că și-a dus bătălia așa cum a vrut el. Pentru că anul acesta l-am petrecut împreună, el cu lăbuțele pe mine. Nu au contat tonele de drumuri la vet, emoțiile cu analizele, tratamentele. El a trecut curajos prin toate și a făcut lupta mai ușoară. Știu că durerea o se estompeze. Știu că sufletul va „arhiva” multe din amintiri. Momentan, el e atât de viu în mintea mea. Ieri îl țineam în brațe. Între egoismul meu și să îi respect lupta dusă a câștigat el. Așa cum ar trebui să se întâmple mereu. Pișcoțel s-a dus mult prea devreme. Avea doar 9 ani și jumătate. Sau poate că a furat timp cu inima lui mare și a trișat. Pișcoțel rămâne viu în sufletul meu.