Mă pregăteam să scriu postarea asta de dinainte să se întâmple. Am găsit pe net numeroase povești ale celor care au trebuit să își eutanasieze animăluțele din motive obiective. Poveștile sunt doar rânduri pline de durere și nu prea m-au ajutat cu mare lucru. De fapt, nimic nu te poate pregăti.
Povestea lui Tomată
Tomată al meu a împlinit 16 ani pe 13 iulie. Pe 13 iulie la ora 16.00, Tomată a murit. Nu pentru că ar fi vrut el. Ci pentru că așa era cel mai bine. Tomată avea insuficiență renală cronică de peste un an (depistată undeva prin mai 2015). La finalul lui iunie am descoperit la ecografie că are cancer. O tumoră la stomac, câteva pe intestin. Când mi s-a spus limfom prima dată, am zis că nu se poate. Sigur e altceva. Sigur îl mai ține. Sigur nu durează doar 3 săptămâni până moare.
Cancerul a evoluat rapid. Tomată și-a pierdut pofta de mâncare din cauza tumorii la stomac. A început să slăbească din ce în ce mai mult. De la 3,700 – greutatea lui „sănătoasă”, a scăzut câte 100 de grame pe săptămână și chiar mai mult: 3,500, 3,400, stabilitate, 3,200, 3,100, 2,900 și ultima dată 2,725. Sigur avea mai puțin când a murit.
Ultimele 13 zile Tomată nu a mai mâncat. Trăia cu dializă și apă. Tumora s-a extins foarte rapid, ocupându-i tot stomacul. Îl duceam la dializă și medicamente o zi da, o zi nu. În weekend am făcut pauză.
După ultimul weekend de pauză, Tomată nu mai bea nici apă. Luni, 11 iulie. Stabilisem cu doctorița să discutăm realist, chiar dacă de fiecare dată mi se punea un nod în gât și nu reușeam să îmi stăpânesc lacrimile. Luni a sunat ceasul: soluția cea mai umană pentru el acum este eutanasierea.
Așa că ne-am sfătuit acasă și am stabilit să îl eutanasiem a doua zi. Dar Tomată ne-a dat planurile peste cap: a început să bea apă și să se plimbe pe afară, să socializeze. „Cât mai e nevoie..dacă se bucură de ceva, tot e bine..” – îmi scria doctorița când am întrebat-o dacă mai pot amâna. Dar seara lui Tom îi era rău. Așa că pe 13 iulie la 3, cădem de acord să mă duc cu el.
Pe 13 Tomată încă e vioi, se plimbă prin casă, bea apă. Dar ajung cu el la vet: „e rău, e foarte rău, cu fiecare oră”. Cancerul îi distrusese și ficatul, avea deja icter. Dau telefon să iau aprobare de la mama. Și Tomată nu mai e.
L-am eutanasiat pe Tomată
Din nefericire pentru mine, eu am asistat la tot procesul. Nu am putut să îl las singur. Cu lacrimi în ochi, i-am dat ok-ul doctoriței și mi-a explicat ce va urma. Treptat, sala în care stăteam cu Tomată s-a eliberat. Asistentele, celălalt doctor, toți au venit și și-au luat la revedere. L-au mângâiat în timp ce eram eu lângă el, stăpânindu-mi lacrimile. Mă gândeam când va veni injecția care îl va adormi. Și a venit. Repede. Mai aveam puțin timp cu el. Nu am putut decât să îl alint, să îl pup și să îi spun că îl iubesc și că îi mulțumesc. Am mai stat cu el ceva vreme.. mi s-a părut o veșnicie. A fost greu pentru că a început să se sufoce și vreun minut am zis că face stop respirator. Dar a adormit cu ochii deschiși și boticul la fel, cu limbuța scoasă afară. Pentru astea nu te pregătește nimeni.
I s-a pus o branulă și m-au mai lăsat cu el. Timpul a trecut încet dar m-am „bucurat” de ultimele clipe cu el. A venit și injecția în branulă. Doar jumate și am mai avut timp cu el. L-am mai pupat. „Gata?” Și am zis da. S-a dus și ultima jumătate. Ultimii pupici. Și de atunci am așteptat. Stăteam cu el inertă așteptând. La un moment dat, mi-am dat seama că nu îl mai văd respirând. Dar inimioara i-a mai bătut. Nu mă întreba cât a trecut. Știu că doctorița mi-a spus când a murit. Și asta a fost.
Eutanasierea, un rău necesar
Rațional, logic și uman – eutanasierea era obligatorie. Lui Tomată îi era incredibil de rău și în câteva zile ar fi murit acasă. Iar după 16 ani de fericire, nu merita atâta suferință. Sufletește îți spun că ieși dezastru de acolo. Tom a fost conștient până la injecția de somn. El a vrut să trăiască. Cu afte în gură și pe gât până la stomac, s-a forțat să bea apă. Nemâncat de 13 zile, el se plimba prin casă, voia să socializeze, se ducea și făcea pipi la locul lui deși era numai oase.
După o astfel de experiență, nu mai ești om. Poate că e pierderea prea recentă. Dar gândiți-vă că am stat cu tatăl meu ultimele lui 24 de ore și i-am ținut lumânarea. Și îți spun clar: pregătește-te cât poți și fii tare. Pentru că doare mai tare decât orice.
Ai putere de viață și de moarte asupra unui animal. Nu îl poți întreba dacă vrea să se chinuie de dragul tău încă câteva zile. Vei alege soluția umană pentru el. Vei rupe încă o bucățică din sufletul tău. Te vor bântui ultimele clipe cu el, te vei gândi dacă i-ai arătat destul că îl iubești, dacă te-ai purtat frumos cu el, dacă…te va seca încet și în fiecare zi și singurul gând care îți alină durerea este că animăluțul tău nu mai suferă. Atât.
În rest, nu doresc nimănui să ajungă în situația în care să își eutanasieze animăluțul care vrea atât de mult să trăiască. Da, aș fi vrut să moară acasă liniștit fără chinuri, atunci când l-ar fi luat Dumnezeu. Dar nu am avut luxul ăsta.
Nu e obligatoriu să stai când îl eutanasiază. Iar cei de la cabinet au o soluție în cazul în care nu vrei să îl duci la un cimitir de animăluțe.
Sigur că, dacă nu ai parte de o companie de-asta blănoasă și pufoasă, nu poți înțelege oamenii care au și care ajung în acest moment. Dacă fiecare om ar avea o astfel de relație cum ai avut-o tu cu Tom, poate că lumea ar fi mai puțin nebună! Dar știm deja, nu e așa… Jora(pisică-mea) se uită în acest moment la mine și nu înțelege de ce plâng. Și ea are 10 ani… Și numai gândul că într-o zi… Drum bun, Tomată!
🙁
Prințesa mea are…12 ani. Stă la mama…De câteva zile a slăbit de nerecunoscut…:-(
Articolul tău m-a cutremurat…
Îmi pare rău dacă a stârnit astfel de sentimente dar du-o la veterinar.. E bine să lupți din timp dacă e ceva și să repari repede dacă nu e nimic serios 🙂 Țin pumnii.
Să te bucuri de ea cât mai mult.. mai am 2 acasă și le pup acum de 100 de ori pe zi. Înainte era de 90…
Acum o saptamana l-am pierdut pe Oscar motanul meu elegant,aristocrat ,.nobil sau cum vreti voi.L-am avut mai mult de 18 ani langa noi.Martor si prieten al bucuriilor noastre,al suferintelor noastre, a tot ceea ce inseamna viata unei familii(cu trei generatii).A murit in bratele mele ,la veterinar ,cu labutele in jurul gatului meu in a patra incercare de ai prelungi viata. Am avut senzatia ca mi a cerut sa l las sa plece.Ultima vara a fost foarte grea pentru el si pentru mine,a luptat ,am luptat pentru viata lui si linistea mea dar n-a fost sa fie.Avem toti un mare gol in suflet.
Îmi pare tare rău pentru pierderea suferită.. vă înțeleg atât de bine. Nimic nu o să șteargă amintirile cu blănosul Oscar. Vă țin pumnii să se aștearnă puțină liniște peste sufletul vostru. Nu am să uit în veci ultimele clipe cu Tomată al meu.
Multumim mult. Inca ne este greu.Oscarica este prezent in tot ceea ce traim.Asteptam linistea.
Podolski al meu ar fi implinit 7 ani anul acesta. Era micut cand l-am gasit in fata blocului la sfarsit de septembrie 2014, plin de pureci si infometat. Toata seara nu s-a dezlipit din bratele mele. Maine din pacate va trebui sa il eutanasiem. Povestea lui Tomata seamana foarte mult cu a lui Podolski. Limfom intestinal descoperit acum 3 saptamani. Desi tratamentul cu cistostatice parea ca a avut efect asupra dimensiunii limfomului, starea lui s-a degradat foarte mult in ultimele 4-5 zile. De la 5,500 kg a ajuns la 3,050 kg si acum sigur are mai putin… Cu greu vom trece peste 🙁 cel mai greu este ca nu pot fi cu el in ultimele clipe :((
Neata. Imi pare tare, tare rau. Tone de imbratisari de aici. De ce nu puteti fi cu el? Intotdeauna la cabinet se ofera si varianta asta – mai intai il adorm oricum si apoi vine injectia finala. Se poate sta cu pisicul – e un moment extrem de dificil dar pt el socul e mare sa ramana singur in ultimele clipe, Ar fi o diferenta pt el sa va stie alaturi.
Hey. Am cautat despre eutanasiere si a aparut povestioara ta. E greu tare greu. Acum o luna mi.a murit o pisicuta avea 12 ani si insuficienta renala. A murit acasa la 5 min dupa ce am ajuns de la medic. I.a facut un tratament dar cand am ajuns acasa.. nu a mai putut.. un sufletel frumos pierdut prea devreme. Si acum la o luna distanta am dificila decizie de a eutanasia un pui de 1 an. O alta pisicuta am salvat.o anul trecut, a calcat.o o masina. Am luat.o de pe strada si am dus.o repede la doct dar un piciorus din spate l.a pierdut. Osul era bucati. Si acum cand a facut 1 an sa se imbolnaveasca, avand PIF. Doct ne.a zis ca mai traieste 5-6 luni, avand forma uscata. Dar in 5 zile deja e numai osul de ea. Ne chinuim sa.i dai apita, mancarica, paatile pentru durere. Dar.. e greu. Sta toata ziua. I se vad pleoapele acelea albe. Abia merge la ladita, slabita si avand un singur piciorus in spate, mai mult se taraste.. e f greu. Cand o scot din ladita, inca trage cu gherutele, mai merge cum merge, am pus.o la geam se mai uita dupa pasarele. Dar totusi pare sa se chinuie. E greu tare de luat o asemenea decizie. Cum as putea sa.mi dau seama cand sigur nu se mai poate si trebuie…?
Neața,
Îmi pare tare rău. La mine medicul veterinar mi-a spus când suferința e prea mare. Dar pentru PIF există un tratament experimental și a avut succes la multe pisicuțe – problema e că e foarte scump- în jur de 8000 lei.
Multumesc pentru articol. M-a ajutat sa stiu ce urmeaza. Pisica mea s-a stins acasa, noaptea trecuta. 17 ani si o luna. Aproape jumatate din viata mi-a fost cel mai apropiat suflet. Fata mea s-a ridicat in doua picioare pentru prima data incercand sa ajunga la ea sa o mangaie. Stiam ca va veni momentul, dar cred ca nu poti fi vreodata pregatit. De trei zile era vizibil slabita si consuma numai lichide. Ieri am iesit pentru ultima data impreuna pe terasa. Ieri am auzit-o pentru ultima oara torcand. Am tinut-o de labuta si am mangaiat-o, am incercat sa o linistesc, i-am spus ca o iubesc si i-am multumit. Nu a durat mult. Am fost cu ea pana la sfarsit. Este foarte greu fara ea, simt un gol imens.
A avut parte de un sfârșit frumos. Mereu când pleacă blănoșii rămâne un loc gol în suflet dar e important e că a fost iubită și nu a fost singură.