Adulții nu mai zâmbesc.

Adulții au numai griji.

Oamenii mari nu au timp niciodată.

Oamenii mari nu au bani pentru nimic.

Adulții sunt obosiți tot timpul.

Ei sunt stresați.

Oamenilor mari le e frică de schimbare. Le e frică să încerce un alt job, să iasă dintr-o relație toxică, să fie singuri.

Adulții complică lucrurile. Niciodată unu plus doi nu va face trei. Sigur e o interpretare, șmecherie la mijloc.

Adulții nu se mai bucură de nimic.

Gândul de a se juca, de a risca, de a face un lucru prostesc îi sperie mai tare ca o scenă din Poltergeist.

Adulții trebuie să aibă. Și când au, vor mai mult, mai mare.

Oamenii mari nu văd absolut nimic bun în viața lor.

Oamenii mari s-au resemnat.

Adulții nu știu ce e aia fericire, nu știu să își ia bucuria din lucruri mici.

Timpul trece și ei devin mai acri. Viața e mai tristă. Își așteaptă sfârșitul resemnați.

Eu vreau să rămân copil

Vreau să zâmbesc cât pot de des.

Vreau să dansez pe stradă.

Îmi place să cânt la volan, în autobuz, la coadă. Da, eu sunt aia care te stresează.

Nu îmi place să îmi fie teamă. Dacă plec cu mașina și ninge prea tare? Dacă schimb ceva și stric altceva? Dacă plec în excursie și nu am bani de rate? Dacă mă îndrăgostesc și o să îmi frângă inima?

Dar dacă trăiesc viața ca un adult și de fapt ratez tot?