Și încerc să îmi dau seama unde m-am pierdut pe drum…. pentru că nu-s normală. Văd oameni în jurul meu pentru care compromisul e obișnuința. Viața e un compromis. Relațiile sunt făcute din compromisuri. Fericirea e un set de reguli ce trebuie să fie respectate întocmai.

Ce e fericirea?

Pe mine mă întrebi? Fiecare are propria lui definiție. Problema cu voi este că v-ați oprit..din a trăi. Nu știți ce vă face fericiți. Și nu vorbim aici de „puști” de 20 de ani, ci de oameni peste care au trecut câteva joburi și câteva relații. Au luat șuturi în fund, au suferit, s-au luat la trântă, s-au călit. Îi văd într-o cursă permanentă pentru ceva: promovarea de la munci, să se căsătorească o dată, să facă și primul copil că trece timpul. Sunt fericiți? Nu par. Nu văd sclipirea, liniștea, mulțumirea aia. Și nu aveți cum să mă păcăliți. Ea nu există.Avem doar compromis.

Cursa e contra cronometru și pierdeți esența.

Avem o singură viață!!!!

Dumnezeule, când ați încetat să luptați pentru lucrurile pe care le vreți? Cine v-a spus că visele sunt făcute ca să rămână neîndeplinite? Că iubirea dispare? (asta am auzit-o azi) Că nebuniile sunt făcute doar din personaje din filme? Ce e în neregulă cu noi? Roboței mici pe linia de producție, mereu cu o listă de bifat, roboței care zâmbesc automat și se bucură la Smart-TVul ăla de 120 cm pentru care au lucrat un an și juma e luat în rate.

Nu sunt normală pentru că nu accept compromisurile atât de mari. Am făcut sacrificii – e imposibil să nu faci. Am făcut sacrificii mari pentru că am considerat că se merită. Am plecat chiar dacă am făcut compromisuri pentru că durerea era prea mare și nu avea sens să continui. Dar să-mi trăiesc viața după rețeta clasică a societății îmi sună a tortură. NU POT! Și refuz să mă dau după „turmă”.

Am învățat că intuiția mea nu mă înșeală niciodată. Și că fericirea mea contează. Eu sunt responsabilă pentru ea și nu voi înceta în veci să lupt pentru a fi fericită. Pentru că e viața mea. nu un compromis total.