Sau așa se spune. Și eu cred că scrisul vindecă numai că parcă aș vrea să testez teoria asta încă o dată.

Tu ai un jurnal?

Eu le mai țin încă și pe cele de când eram mică. Mă amuz acum când le citesc: grijile mele erau că am luat note mici la olimpiade și că a fost gălăgie la ore. Cele despre băieți sunt și mai și. Iar pe măsură ce am crescut, jurnalele mele au devenit din ce în ce mai serioase. Cuprind emoții și sentimente pe care le-am uitat, amintiri neclare și lucruri care îmi rămân vii în suflet pentru că oricum au lăsat cicatrici adânci.

M-am lăsat de sportul cu jurnalul. M-am prostit. Cam de 2-3 ori pe an scriu câte ceva ca să păstrez viu momentul. De fiecare dată îmi spun: „ce bine că am scris, ar trebui să nu mă opresc”. De fiecare dată mă opresc pentru că adultul din mine își spune că o să țină minte toate lucrurile bune și că nu o să uit chestiile grele. Mi se pare fascinant să îmi recitesc gândurile și să îmi dau seama cât de subiectivă eram sau cât de diferit văd lucrurile acum.

Una din zilele alea

E una din zilele în care nu am chef să scriu pe blog. Și îmi spun că așa nu e bine. Așa îmi încep toate pauzele și ele sunt lungi. Îmi iubesc blogul dar mâna nu vrea să scrie. Dacă ar putea, sufletul s-ar așterne aici pe tastatură, ar lăsa să îi curgă lacrimile. S-ar elibera. Aș primi încurajări pe Facebook, comentarii de genul „ține-te tare”, „off, sărăcuțul”, pentru o clipă nu m-aș simți singură. Dar eu nu sunt singură oricum. Iar azi scrisul nu vindecă dacă eu aș alege să scriu despre tristețea mea. Azi doar am ales să scriu ca să îmi păstrez ritmul. Azi eu strig tare că pot păstra zâmbete și optimism.

De ieri a început numărătoarea inversă. Ceasul este pornit oricum din momentul în care ne naștem. Dar uneori vine viața și îi dă un imbold. Și timpul trece mai repede. Sfârșitul își arată colții mai repede. Viața îți arată că are un atribut neschimbabil: e trecătoare. Bucură-te de ea. Bucură-te de cei dragi. Și luptă! Nu te lăsa!!

Eu și Tomata luptăm.