Sunt cuvinte simple: ”Ce mai faci?”. O întrebare banală. De politețe. Și totuși, când a fost ultima dată când m-ai întrebat ce mai fac? Nici tu nu mai ții minte, nu? Și totuși eu te întreb de fiecare dată când te văd.

Asculți?

Eu ascult. Fie că îmi povestești același lucru de 50 de ori, eu ascult. Te plângi de aceleași probleme. La mine găsești același zâmbet și aceleași cuvinte de încurajare.

De fiecare dată când ne vedem știi că mie poți să îmi zici toate tâmpeniile, toate gândurile care îți trec prin căpșor indiferent de cât de ciudate sunt.

Știi că îți voi da idei când ești în impas, te voi încuraja când ești la pământ, voi râde cu tine atunci când ești fericit.

Dar tu, tu mă asculți?

Ce mai faci?

Am ajuns să mi se pară ciudat când mă întreabă lumea ce mai fac. Mă uit la ei ca la felul paișpe.

Mă uit în jur să văd dacă nu cumva se întâmplă să mai fie cineva prin zonă. Când îmi dau seama că ei chiar vorbesc cu mine, mă blochez. WTF?! Oare ce ar trebui să răspund?

Și zău dacă simt nevoia să mă întrebe cineva ce mai fac. Sau așa mă păcălesc. Și apoi vine câte unul din șuturile vieții, unul din ăla de te dărâmă sau te ridică după ce te-a izbit bine și parcă aș vrea să mă întrebe cineva ce mai fac. Pentru că nu sunt bine. Și vreau doar să mă întrebe. Atât. Nu am nevoie să mă plâng. Nu vreau să povestesc nimănui problemele mele. Le pot duce singură.

Vreau doar să aud cuvintele

Voi presupuneți că oamenii care întotdeauna sunt puternici pentru voi și vă stau alături au izvoare nesecate de zâmbete, sfaturi și voie bună. Voi presupuneți că lor le place mereu să audă problemele celorlalți. Voi presupuneți că or fi făcuți din piatră și nicio problemă personală nu îi mișcă din optimismul lor. Presupuneți toate acestea pentru că așa vă e mai ușor. Pentru că vă absolvă de orice implicare în viața celuilalt. Pentru că nu aveți nevoie de complicații de genul ăsta. Le aveți și voi pe ale voastre.

O să vă spun un secret: oamenii puternici nu sunt făcuți din piatră. Sufletul lor nu este o prăpastie adâncă în care toate problemele voastre dispar. Zâmbetul pe care vi-l oferă cu drag, dedicarea pentru fiecare clipă în care aveți nevoie de suport, toate acestea nu sunt fără de sfârșit. Omul puternic nu le face pe toate pentru că se așteaptă la ceva în schimb. Le face pentru că așa este el și asta i se pare normal.

Cât de mult te gândești la celălalt?

Sunteți egoiști. Nu existați decât voi. Voi aveți nevoie de suportul sufletesc. Voi vreți să primiți un zâmbet. Voi sunteți cei care au nevoie de ajutor. Celălalt nu există.

Lasă-l că e puternic by default. Așa este el. Tu nu poți fi așa – de câte ori te-ai păcălit spunându-ți aceste mici minciuni?

Nu îți mai căuta scuze pentru egoismul tău interminabil. Pur și simplu nu îți pasă. Nu vrei să știi ce face celălalt. E mai simplu așa. Vei trage de el ca de o opincă ruptă.

Dar până când?