Oare sunt bipolară? Nu cred. Doar că lumea asta deseori mă duce la stări extreme.
Sunt tristă
Lumea moare în spitale. Fotbaliștii mor pe teren. Trecem pe lângă ceilalți și îi ignorăm. Suntem indiferenți la suferința altora. Nu mai empatizăm cu nimic și cu nimeni. Suntem cruzi, ticăloși, lacomi. Nu avem milă față de nimic și de nimeni. Orice și oricine sunt doar mijloace de a ne atinge scopurile.
Jupuim de piele animalele de vii, omorâm câini în chinurile cele mai groaznice, cumpărăm tone de carne pentru ca jumătate să o aruncăm. Alții dorm pe stradă și caută prin gunoaie. Dăm mită pentru servicii mai bune dar nu primim nici minimul din cât ar fi omenesc posibil pentru că noi am alimentat un sistem defectuos.
Știm doar să ne folosim de ceilalți dar ne plângem că nu mai există prietenie. Suntem veșnici nemulțumiți, stresați, obosiți, bolnavi sufletește. Nu mai avem sclipire, nu ne mai însuflețește nimic. Suntem inerți, niște morți vii.
Sunt veselă
Mă uit la ce am eu în viața mea. Îmi place. Simt. Trăiesc. Am bucurii. Am tristeți. Am încercări. Am familie și prieteni. Uneori viața mea e o aventură. Deseori e o cursă cu obstacole. Întâlnesc oameni frumoși. Ei există. Ei îmi aduc speranța că în jungla de azi mai sunt câțiva eroi care să salveze lumea.
Mai există oameni care vibrează. Sunt cei care își dau sufletul ca să salveze pe alții – fie ei oameni sau animale. Sunt cei care trag până la exasperare pentru a face un lucru frumos nu pentru că așa e bine ci pentru că așa văd ei lumea. Și așa și-o doresc.
Vreau o lume mai bună
Sună a replică de folosit într-un concurs de modele. Dă bine. Sună bine. E un clișeu. Îmi doresc o lume de oameni, nu de bestii. Doresc mai mult bine și zâmbete fără număr. Cred că se poate. Dar ar trebui să vrem cu toții și să mai lăsăm din răutate, egoism, lașitate și alte astfel de atribute deoparte.