E vineri. Inevitabil ziua în care pic măcar puțin în tristețe. Nu știu câte vineri de acum încolo nu o să fie ok.

Ne-am agitat după incendiul din Colectiv. Ne-am strigat durerea, nebunia sau indiferența pe Facebook. Am urlat că vrem schimbare. Ne-am bătut cu pumnii în piept. Am dat share oricărei informații. Am ieșit în stradă. Am făcut cozi la donat sânge. Am aprins lumânări în fața clubului. Am plâns la fiecare mort care creștea numărătoarea.

Timpul a trecut.

Unii au murit, alții își revin ușor. Câtă lume mai dă share?

Familiile își plâng morții. Câtă lume își mai amintește de Colectiv?

În spitalele noastre problemele persistă. Câți dintre noi ne mai revoltăm?

Victimele incendiului sunt încă în spital. Cine mai donează sânge în continuare?

Avem un dar minunat de a ne criza. Ca bocitoarele la înmormântare. Odată ce mortul e în pământ, ele revin la zâmbetele și la bârfa blocului.

Au murit oameni frumoși. Au murit oameni. Au murit gazați. Au murit cu frica în suflet. Au murit cu speranța că poate ei scapă. Au murit cum nici celui mai negru dușman al tău nu îți dorești. Oameni au rămas marcați pe viață.

Nu ai voie să uiți #colectiv!